Bondarul blond se așează naiv pe luciul aurului fluid, în născătoarea covată. Atracția noii lumi îi adâncește zborul. Aripile poleite devin prea grele pentru înălțare.
L-am zărit apropiindu-mă de recipientul originar – în atelierul vieții căutam a șlefui scaunul Doamnei Carmanita de Armenia. Luciul răscolit mi-a atras atenția – acea sclipire reflexivă a infinitelor nuanțe ale irepetabilelor bătăi de aripi ale unui fluture, care îți ia ochii fără să o vezi.
Am luat grabnic covata, chiar cea în care se născuse Pruncul și am ieșit în soarele umed, răsturnând iluzia pe iarba noii lumi. Pielea Bunicii s-a cutremurat, iar vibrația subtilă a întins aurul pe întreg acoperișul lumii – catedrala vie.
Grijuliu, am așezat bondarul pe masa pe care făcusem Prima Carte. Emoționat, nu știam ce să fac. Vedeam ca picioarele i se mișcă, deși prețiosul metal își aducea ființă din eter pe tera. Am simțit suflul vieții, iar din curgerea nestăvilită am înălțat vântul viu. Respirația conștientă l-a făcut să tresară. Inițiind dansul fără loc și fără vreme, bondarul blond a început noul zbor. Aurit, s-a înălțat peste câmpia solară.