Anunț publicitar despre facerea unei cărți din pâine, ambalată în câteva întrebări, cu preț umflat în unele răspunsuri.
Motto: “Vrem pământ. Mâncăm lipici.”

Răzvan Supuran

O carte despre grâu s-a mai scris. Una cu grâu încă nu s-a făcut. Era-ntr-un an după înmulțirea pâinilor, când Lila și Cosmin mi-au cerut să fac hârtie manuală cu insert de grăunțe, pentru ultima sală, Hrana, din lucrarea Bernea în expoziția permanentă la Muzeul țăranului, fost muzeu al partidului, fost muzeu de artă populară, aproape că fost muzeu, actualmente lucrare dar și centru cultural și de recreație. Căutarea unei altfel de hârtii era urmare firească a zidirii aci a atelierului de carte, printr-o strămutare aventuroasă, în locul monastic betonat în iarba secerată a fiarelor, cu lacăt încuiat în șapte ape, dintr-un loc cu om rău, un soi de zmeu urât, ținut în brațe de ideologii cei roșii. Cronos îi semnul secerei, crucea-i ciocan, secera şi ciocanul îs altceva.
Nu-i ușor să fii biblioteca din Alexandria, apoi cazarmă pentru dușmani, mit fondator și, în cele din urmă, sobă. În vreme de război, clădirea asta a închis suflete și le-a lipsit până și de un coltuc de pâine. Totuși, mețere este o alexandrie şi ceva. Aci-i școală de oameni și așa-i de locuit locul, întemeiat temeiul, germinat grâul. În școala satului îi un ogor, în atelier se fac uneltele de creativitate, cu lucrători de la ban la leviathan, cu tot cu maternale făcătoare. Nu-i de identitate, ci de viziune, lanul ăsta.
Obiect deschis, materie germinatoare, că de o pui la-ncolţit, încolţeşte, în gestul de închidere prin lucrarea Hrana, hârtia cu grâu pe care în cele din urmă am făcut-o anunţa poate ceea ce, cum spune Şerban, ar fi dorit domnul Bernea să fie continuarea lucrării crucea: textura. Hârtia şi grâul sunt vegetale. Deci fibre. Fibrele găzduiesc lichidele, omogenităţile și împletirile lor, aşadar ritualurile. Hârtia este împâslire, nu răsucire. Textul este ţesere, a literelor. Este haină în aceeaşi măsura în care este hrană. Şi este continuitate în acelaşi hal în care haina întreţine plăcerea de a atinge. Un muzeu al texturilor – carte, haină, ţesut, împletitură. Cărţile mor, trăiască textele tangibile.
Astea fiind zise, cu o cadă şi o sită m-am apucat să fac un lucru de care pe-atunci, moral şi tehnic nu eram în stare. O carte cu file din aluat copt, scrisă cu cerneală vegetală şi o pită din hârtie. Pâine şi circ, adică pită şi papir. Cartea nu s-a fost făcută, pita nici atât dar am lucrat con manele câteva zeci de coli de hârtie cu grâu inserat. Erau arătoase, aproape la fel pe cât păreau a fi după montarea în Hrana. Amu, după şapte ani, de parcă s-ar fi trecut toate celulele, iar îi o lucrare cu grâu. O expoziţie, o carte, o căutare şi o arătare. Bine depozitat, grâul adastă tăcut la trecerea veacurilor.
O hârtie cu grâu se face aşa: iei fibrele vegetalului, le pui în suspensie-ntr-o apă, bagi în lichid un soi de lipici care poate foarte bine să fie făină albă, mai pui câte boabe de grâu încap potrivit, amesteci, scufunzi şi ridici o sită din suspensie, răstorni pielea nouă de pe sită pe o cârpă, pui altă cârpă deasupra, presezi tare cu ceva la-ndemână, scoţi pojghiţa ceea care amu-i hârtie udă, o atârni la uscat, se usucă şi gata. Bine, în rețetă poţi să pui şi sare, după gust.
O carte cu grâu se face aşa: sameni ideea, îi dai timp de creştere întru buget, astepţi coacerea în căutarea cu google a textelor ce conţin termenii grâu, pâine, dumnezeu, brutar, sfințire, golești hambarele arhivate, strămuți materia într-una nouă, alegi boabele după ordinea nopților, iar de le culegi ordonat se face ditamai literatura de specialitate. De bagi şi o poezie poetică şi amesteci divinul cu ritualul precreştin, iese o bună zamă de grâu. Lângă moare,-i cea mai tare. De aceea, să nu mai vorovim atâta de grâul care am fost şi de grâul care vom fi. Valenţele eleusine ale creşterii sunt organice, nu mistice. Grâul este înălţare prin germinare. Sfinţirea pâinii de către Iisus nu are a face cu grâul. La nunta galileei, la iubirea magdalenei, la multiplicarea lui 3 în pâini (a se vedea completitudinea ordinii intrinseci a algebrei lui 9), bucatele nici măcar nu erau (doar) din grâu. Era un amestec de seminţe, în bine cunoscuta azimă evreiască. Nu era dospită, nici drojdită, nici crescută, ci uscată. Azi, miliarde de oameni mănâncă lipici, nu pită. Stranie alăturare comercială între inițiați, instituții și pâine. Ce vină are Demeter?
Atunci, astă căutare rămâne un soi de eseu interogativ. Ce mai este grâul?
Grâul nu este pâine,
pâinea nu este faină,
făina nu este grâu,
pâinea nu este azimă;
deci:
Mâncăm lipici
Am vrut să scriu de grâu şi graal, de pită şi pythia, de python şi pithagoras, de pan și pâine, de creştere şi dospire, de ritualul uitat al azimei, de tărâţele pe care le dăm la porci, de zerul pe care-l dăm câinilor. Pâine vie, pâine moartă. Grâu măcinat, udat şi uscat. Aluat vegetal amestecat cu trupul animalic al drojdiei şi ars. Creştere şi umflare, fără încolţire. Naștere si putrefacție. Maya şi maia. Amu, lipici. Şi de germinare am vrut să scriu. Şi am scris. Dar a fost o inundaţie şi semănătura de vară s-a ars. O inundație a prăjit toastul pe care-l gătisem în vechiul computer. Ceea ce a fost scris o fi sămânță pentru ceea ce va fi de scris.
Sunt istorii ale pâinii. Şi pâini ale istoriei. Pâinea este hrană şi înălţare dar pâinea este şi moarte. De milenii, trupul pâinii transformă trupul cărnii, amestecul jalnic de apă cu animale și făină albă, acel praf lipicios deci (vă amintiți de aracetul de casă?, făină albă cu apă și eventual sare, ca să se-ntărească bine), umectat, îmbibă geneza, făcînd din lut, bubă, după milenii aşadar, compune pâinea omg – organism modificat genetic (oh, my god!), care ajunge să fie printre cele mai frecvente cauze ale bolilor. Mâncăm lipici.
Drumul pâinii şi pâinea de drum. Mistica rânduielii, ritual mascat al unei puteri dezavuate în/prin ambalaj, reclamă, culoare şi chimie de sinteză. Erau pâini de drum, erau pâini de luptă, erau pâini de-nmormântare, erau pâini de naştere, erau pâini de boală, erau pâini de dragoste, erau pâini de credinţă şi pâini de temniţă erau. Marinarii occidentali au cucerit lumea cu posmegi. Amu,-i lipici.
Pâine dospită şi pâine-ncolţită. Comoara secretă a grâului este creşterea. Germinarea. Transformarea unor substanțe potente aflate într-o stare de inerție în unele crescătoare, al căror sens este înaltul drept, arată o detaliere pozitivă în universal mărunt, o donare de sens a sinelui suficient către sinele crescător. Asta da, trecere. Transferul atributului de creștere asupra corpului este miraculos. Sunt legende despre armate hrănite cu câte o mană de grâu încolţit pe zi pe soldat. De la întemeietorul adunării celor nouă bărbaţi până la romanii cuceritori. Care o fi sămânţa de hrană a soldatului universal? Amu-i lipici.
Apariţia cuvântului pâine (de fapt, manna și azimă) în Bibile şi asemănarea de limbaj între creşterea din sămânţă şi creşterea în aluat, folosită de manipulatori, alţii decât brutarii, pentru a-ndopa gâştele cu o chimie care modifică alcătuirea corpului, dintr-una independentă și autosuficientă într-una insuficientă şi dependentă de alte substanțe, adică substanțe, nu materii (mater materia matrice) au frământat substratul pâinii universal comerciale. Manna ești mana, energia orientalilor. Dar băncile sunt făcute din franzele. Încă-i tânără vremea pentru o statistică globală a efectelor negative a folosirii acestui bine-ambalat semisferic depozit de putrefacție, asupra felului de a fi al corpurilor, cu/prin transformările, trecerile, înălţările şi căderile suferite de el din această cauză. Lipiciul acesta nu-i împotriva căderii.

Pâinea noastră cea de toate zilele și pâinea cea bună

Pâinea vie se face în lumile bune. Critica brutarilor e o condiție pentru o lume mai bună. Critica fără soluție, e degeaba. Soluția fără fapte, o minciună. Măsurarea faptelor prin rezultate, semnul lumii dorite. Iar reprezentările ritualice nu-s drepte fără rețete. Așadar, ce grâu face pâinea inițiaților? Care-i pâinea cea bună? Poate că pâinea cea gustoasă, rumenă, bine cresută, aurie, un pic sărată, umezită și bătută, nici moale nici tare, de mațe lipitoare? Nici vorbă. Pâinea asta gustoasă e putrefacție, lipici la burtă, praf alb fără germeni. Stop joc! Pâinea bună este pâinea care hrăneşte. Şi care, hrănind, germinează în corpul de lut seminţe de viaţă. Care, fermentând în digestie, nu în aluat, întreţine viaţa, nu o anulează, înălţând materialele de la starea anorganică la organic. Trupul, dezbărat de greutatea stomacului, uşurează lucrarea sufletului. Pâinea cea bună este aşadar pâinea nedospită. Facută din grâu întreg. Unde găsim grâul întreg, cum îl lucrăm, care este reţeta originară pentru pâinea vie? O încercare:

1. Seminţele

De mai bine de jumătate de secol, în lume-s două feluri de grâu: moale şi dur. Civilizaţia, în parcursul chinuitor dar atât de frumos, oh, al luptei omului cu natura, luptă în care omul îşi asuma statutul de non-natură, căci, de nu am fi natură, de ce am mai lupta cu ea?, a selectat atent cele mai productive soiuri de grâu, cele care nu strică maşinăriile fabricilor şi care dau randament per kil de căcat, la umplut magazinele, la plătit darile, la cumpărat medicamentele de golit traiectul digestiv, de uşurat jupiterul personal, de suplinit lipsa hranei hrănitoare. Din cele două soiuri de grâu, cu unul se face făina albă din care se face aluatul elastic şi pofos din care se prelucrează maşinist aşa numitele produse de panificaţie (pâine, colaci, cozonaci, covrigi, sărăţele, blaturi şi câte or mai fi). Din celălalt se face grisul, din care se face un aluat rigid, plastic şi atoate-lipitoriu, din care se prelucrează şi mai maşinist pastele făinoase. Dar, care e grâul potrivit pentru cea mai bună pâine? Cine păstrează acele semințe? Statul? Biserica? Băncile? Oricare-aţi fi, daţi-ne-napoi pâinea strămoşilor. Grâul pâinii mele este cel crescut în ogorul de lângă casă. Nu are alt nume şi nu-i bun la rele.

2. Semănatul

Seminţele se seamănă în ogor. Atenţie, nu în orice pământ, ci în ogor. Agricultura industrială nu are ogoare, ci terenuri din pământ nivelat adăugit chimic cu substanțe sintetice anorganice. Lutul care creşte în sămânţă nu mai este lut, ci laborator întunecos. O chimie împotriva vieţii, după cum bine vedem. De ce? Nu ştiu. Pământul-ogor este cel călcat cu piciorul gol, frământat cu mâna, udat cu apă vie, plouat de nori şi uscat de soare, acoperit de zăpezi şi răvăşit la răsăritul anului. Ogorul este în vecinătatea celui ce-l seamăn şi-l culege. Pâinea cea bună începe cu sămânţa locului şi însămânţarea în ogor. Cu plug, cu brazdă, cu săpăligă, cu apă turnată cu ulciorul făcut din acelaşi lut. Întalnirea lor este alchimică.

3. Creșterea

După ce l-ai însămânţat, grâul germinează. Face mugurii vii, de verde crud, care zice-se că pe la o înălţime de şapte milimetri adună potente materii din universul lui Pan. Apoi, iarba grâului se-nalţă, dă spicul, verdele se face porto, apoi auriu. Cu şoapte, vânt, ploaie şi pământ.

4. Culesul

Când îi copt grâul, spicul încă nu se scutură în lan, dar nici departe nu-i. Atunci, desculţi, cu seceri şapte flăcăi şi şapte fecioare taie primii snopi. Încărcaţi în căruţă, snopii-s duşi în ogradă şi lăsaţi la zvântat. Apoi, snopii se bat, boabele cad şi se vântură, se cern cu sita mică să iasă mărunţişurile şi neghina. O parte se urcă-n podină, bine aerisită, pusă-n lădoaie sau în grămezi. Lângă ele se pune mătrăgună, busuioc, salvie, să ţină prădătorii departe şi niscai chimen sau muştar, să nu mucegăiască.

5. Măcinatul

O altă parte din boabele culese şi alese-s duse la moară. Măcinarea bobului întreg face făina neagră. Mitul proletarului îndopat cu pita alba şi al intelectualului care, sărmanul mânca şi el câte un colţ de franzelă, musai de-aia uscată şi de la gunoi, îi literatură goală. Pustnicii nu mâncă pită, ci seminţe. Restu-i propagandă. Manipulare comercială. Moara e o roată care-nvârte lumile, nu o ideologie. Făina neagră-i grâu întreg, cu tot cu tărâţe, nu amidon purificat sintetic. Făina asta se toarnă-n saci de cânepă şi se depozitează-n poduri şi cămări umbroase şi bine sănătos vânturate.

6. Cuptorul

Îs trei feluri de pâini: pâinea rea, pâinea bună si pâinea vie. Prima, cu făină albă sau cu făină-ntreagă de se face, îi crescută (dospită) cu drojdie animală. A doua, cu maia, de câte feluri o fi ea prin lume. Maiaua-i un ferment făcut din făină. Un aluat pus la rece, la-nvechit, din care cu jumătate se creşte pâinea şi cu cealaltă jumătate se face următoarea maia. Astea două se cresc aşadar cu drojdie numai şi numai pentru ca pâinea coaptă să fie uşor mestecabilă. Dar astfel, pâinea devine greu digerabilă. De nehrănit, mai simplu spus. A treia-i azima. Pâinea cea bună, cea mai uşor de făcut, hrănitoare, vindecătoare, ritualică. Făina-ntreagă, cu tot cu tărâţe, se umezeşte cu apă sau zer, se amestecă şi cu alte seminţe pentru gust şi conservare dar şi pentru alăturarea potrivită a materiilor care se potenţează reciproc şi îşi transferă necorporalitatea
într-una potrivită omului. Amestecul ăsta tare şi aproape deloc lipicios se bate în turte. Pentru cele trei pâini, cuptoru-i acelaşi dar folosul lui e altul. Pita albă și pita neagră se coc. Adică se bagă-n foc, la temperaturi prea mari pentru ca germenii şi organon-ul pâinii să mai fie vii. Adică se ard. Azima se usucă, controlat, în principiu undeva în jurul temperaturii de 40 de grade. Deshidratare îi spune, ethnic. Nu, nu e nevoie de măsurători ca să ştii care-i temperatura dorită. Îi deajuns să pui cotul pe cuptor. Dacă te arde, nu-i bine. De simţi călduţ, îi bun de uscat. Durează uscarea, vreo patru ore. Ca orice lucru bine făcut, pâinea vie se face pe-ndelete.

Index pentru facerea pâinii, alcătuit de un filosof meşteşugar, umblat în unele din facerile astea:

A. Ogorul

Plug – plugul tradiţional face brazdă superficială. Complexul organic care se află până la zece centimetri sub suprafaţă este puţin afectat, doar atât cât să zgândăre creşterea. Fără furnici, albine şi râme, lumea ar fi fără vegetale. Plugul este tras de animalele mari din gospodărie – cal, bou, măgar ori care-or mai fi; în bibilie scria parcă şi de lei care trăgeau la plug iar de nu a fost scris încă, ar merita introdus, poate că la un următor conciliu telogic despre buna purtare la semănat. Întoarcerea brazdei, întâlnirea subpământului cu aerul, face posibilă oxidarea unor materii care altfel s-ar adânci şi ar ieşi din ciclul rotitor al suprafeţelor.

Grapa – după arat, unealta cu dinţi mărunţi fărâmiţează bulgării, ordonând arătarea pământului. Se poate mărunţi şi înainte, şi după semănat. Pentru însămânţare, lucrătorii aruncă boabele într-o ordine aleasă, de la stânga la dreapta, în cerc, astfel încât mâna care ia grăunţele din desagă se deschide în rotire şi se întoarce la gura micului sac, pregătită pentru următoarea aruncare.

Jug – asta-i o sculă dată naibii. Se pune la gâtul animalelor. Dacă-i bine făcută, nu doare. Dacă-i unsă cu oloi bun, nu răneşte.

Ulcior – îi din lut, ţine apa de băut. Fără el nu ai ce cota la câmp.

Stropitoare – un ulcior mare cu gât, pe care pruncii îl duc la izvor şi-l umplu cu apa locului, ca lucrătorii să stropească pământul semănat. Instrumentează o cale şi o sfinţire.

Săpăliga – sculă mică, uşoară, cu coada lungă, numa’ bună de mânuit pentru muieri. Ele sparg bruşii rămaşi după grapă şi acoperă seminţele cu un strat subţire de pământ fin.

Secera – rotund semicerc zimţat, se ţine cu o mână. Cealaltă apucă zdravăn snopul. Cu o tragere puternică, dinţii secerei retează paiele.

Snop – câte paie încap într-o mână.

B. Moara

Roata – o roată mare-i băgată-ntr-un râu. Roată de moară, nu de maşină. Apa curgătoare învârte roata. Axul care suspendă roata morii în cursul apei se învârte într-un lăcaş, care o şi fixează iar rotația lui învârte printr-un sistem simplu şi eficient de tranasmisii un disc greu de piatră care, cu o pârghie, este aşezat concentric pe un alt disc asemănător. Între ele se bagă seminţele la măcinat.

Apa şi aerul – apa curgătoare şi vântul rotocol aleg locul morii. Dacă nu-i năvalnică, apa se trage într-un şanț adânc şi îngust, pentru a crea un şuvoi suficient de puternic, destul cât să-nvârtă roata mare a morii. De nu-i râu, se caută un loc vântos.

Piatra – discurile morii îs din piatră dură şi nu prea. Netede şi nu prea. Tăiate dintr-o bucata, ele macină, învârtindu-se una peste cealaltă. Îs grele, că nu le poate ridica un om. Vreo patru voinici de-abia le mută și poate că ar mai trebui două braţe ca să le şi ridice.

Sita – cernerea nu-i pentru alegere, nici pentru culegere. Pentru pita vie, cernerea se face înainte de măcinare, când se-alege grâul de neghină. Cernerea-i şi cu sită, şi cu vânt. Sita-i o plasă împletită din sârmă sau fir tare, prinsă de un cadru de lemn.

Sac – unde-i grâu, îi şi cânepă. Lanul de grâu și cel de cânepă-s de nedespărţit pentru pita vie. Seminţele lor se amestecă. Din fibrele cânepii, care-i tare ca oţelul (hărţile corăbiilor, hârtiile de gravură şi dolarii se fac din cânepă; un fir de cânepă are rezistenţa mecanică a unui fir de oţel echivalent), se fac sacii, pledurile, sitele, ţesăturile, texturile şi cărţile fără de care n-ar fi pita.

C. Cuptorul

Lut – din pământ necrescător se fac cărămizi. Ele se ard într-o groapă, cu lemn tare. Cărămizile clădesc cuptorul, cu plită sau fără, cu horn şi alte acareturi. Cărămizile se lipesc între ele cu argilă amestecată cu balegă şi paie. Uneori, se pune şi-o mână de nisip fin.

Lemn – lemnul de cuptor îi de mai multe feluri. Uscăturile aprind. Lemnul moale arde bine. Lemnul tare întreţine. Potriveala între ele dă căldura cu folos. Unde se coace pâine, se coc şi altele.

Foc – întâlnirea completă a primordialelor – pământ, apă, lemn, piatră, germene – în facerea pâinii vii nu ar fi demnă de înălţare fără puterea focului. Azima se poate coace şi la soare.

Cinci întrebări asupra trecerii
Ataşez acestora câteva note răsărite după cartea cu arta trecerii, să fie plămadă de digerat până la următoarea, care o naște întrebările potrivite asupra grâului:
1. Dacă timpul este continuu iar timpul subiectiv e fals, care este timpul trecerii?, de când, când?, de când până când?
2. Dacă spațiul este finit, unde este trecerea? Dacă spațiile posibile sunt concomitente, intersectate și atemporale, de unde începe trecerea? De unde până unde?

3. Dacă materia nu are masă, ce trece?

4. Dacă, așa cum ne arată paradoxul motanului cheshire, subiectul ființei este un atribut de care ființa se poate detașa, cine trece?

5. Trecerea este ceea ce trece? Care este substanța trecerii?