fbpx

Atelierul de Carte

Răzvan Supuran

*
Viața nu are vacanță – Ion Dumitrescu

*
12 iunie, 2015.

Anul Caprei de Lemn, Soarele la 21 de grade în Gemeni. Luna în Berbec, cu trei zile înainte de Lună Nouă.
Carpen. Papucul-Doamnei.
Mercur retrograd în ultima zi dintr-un ciclu de aproape 30 de zile. Saturn retrogradează în Scorpion.

Grad Thebaic – estetic, atras de uniuni și asociații, iubiri în călătorii.
Simbol Chandra – amfore de vin recuperate de pe o epavă antică.
Simbol Kozminsky – un bătrân într-un cimitir stă sub un chiparos, privind o siluetă care se ridică dintr-un mormânt.
Simbol Sabian – o tumultuoasă demonstrație muncitorească.
Simbol Charubel – un călător se străduiește să înainteze în mijlocul unui viscol cumplit. El avansează greu, în speranța de a găsi un adapost, dar viscolul devine mai teribil, tot mai întunecat. Curajosul om se pierde in întuneric.
Îngerii gradului – MIMOSAH – Îngerii Legii și ai Dreptului Uman și Animal.

București, România, Geea.

*

Era anul 1991. Aveam aproape 14 ani. Efervescența revoluției trecuse. Uitasem de nopțile lui decembrie din anul șarpelui, când alergam prin umbra nopții slab luminata de felinarele șoselelor și trăgeam cu praștia cu bile metalice în becurile stradale, să îi protejez pe livoruționari de inamicul invizibil. Citisem deja Romanul adolescentului miop, iar programul meu de studiu începuse cu o bibliografie aleatorie, săracă, sursa fiind biblioteca altfel destul de bine alcătuită a mamei mele. Luam cărți din singura librărie a micului oraș unde mă născusem. Uneori, mai împrumutam și de la biblioteca publică, dar nu mă învățase nimeni să caut cărți, să merg din titlu în titlu, să fac fișe de lectură în care să notez pe categorii subiectele care mă interesau.

Dar, în ‘91 asta se întâmpla deja. Transcriam manuale de matematică, compendii de fizică, enciclopedii – pe care le împrumutam de la tatăl meu, care avea o librarie, dar și o bibliotecă uriașă într-un oraș alăturat și care, din când în când, mă lăsa să iau și câte o carte pentru biblioteca mea personală. De un an începusem să fac un sport tradițional, care îmi educase disciplina și reușeam să dorm foarte puțin. Puteam să mă trezesc la o oră programată mental. Făceam dușuri reci. Iarna dormeam pe dușumeaua mansardei unde trăiam, în casa bunicilor, care între timp se mutaseră la țară și ne lăsaseră pe mine și pe mama să locuim acolo. Citeam compendii de medicină naturistă, culegeam plante, exersam pentru a-mi întări corpul de copil crescut parcă din aerul unui foc ascuns. Nimeni nu mă învațase să fac lucrurile astea. Se descopereau singure în viață, așa cum mintea mea de prunc se descoperea pe sine în fața lor. Citeam broșurile de yoga pe care le găseam prin mica librărie și încercam să imit posturile. În mantre găseam asemenea naive înțelesuri ale unui joc secret încât doar o primă și imaginată călătorie prin univers, la bordul unei nave stelare, în care voiam să reclădesc arca lui noe și să parcurg spațiile, pentru a ajunge la cunoașterea ultimă, doar această perspectivă mă putea face să întrevad oarecum adâncimea lor.

Aveam un plan: urma să mă antrenez vreme de doi ani apoi să fug în India, pentru a păși pe urmele lui Eliade. Florin O., minerul muzician, cel care îmi pusese în mână Romanul adolescentului, mă învățase să învăț și să folosesc ceea ce învățam, să lucrez cu materiale pe care mediul natural ni le dă la-ndemână. Mă punea să dorm pe pământul gol, să sap după râme și să le mestec încet. Mă impulsionase într-un asemenea hal încât în iarna anului premergător, la țară, la Buna, am tăiat porcul doar noi doi. El ținea picioarele din spate ale uriașului de 120 de kile, eu pe cele din față, legate cu o sfoară groasă și urechea stângă a sărmanului animal. Pot rememora sunetul tăișului care a pătruns în beregată în orice fărâmă a ființei mele. Gustul sângelui cald cules în căușul palmei este mai rece în memorie decât fierul îndepărtatului tărâm înghețat al uriașilor paznici ai porților dintre lumi. Acum aceste amintiri nu mă mai urmăresc. Florin mă învățase cum să mă fortific. Cum să folosesc corpul pentru a mă strecura nevăzut în mizerabilul vizibil. Dar și să recunosc minunea unei lumi neînțelese. Îmi deschisese prima poartă către necunoscut. Lecțiile de chitară clasică, antrenamentul de rezistență, înotul, hrana în natură, lectura cărților cu adevărat importante și-au împlinit menirea în cei patru ani în care am conviețuit cu el. El era miner.

Marius B., profesorul de karate, ne-a spus într-o zi: La noi au venit niște oameni întelepți. Vor ține o conferință de metafizică. Haideți să îi ascultăm. Dintre cei 40 de practicanți, doar 3 am fost cu el: mama, Florin și eu. Erau oameni simpli, îmbrăcați în alb. Au spus lucrurile cele mai ciudat de firești pe care îmi fusese dat să le aud până atunci: viața nu are vacanță; sistemul farmaceutic și cel medical instituționalizat sunt împotriva vieții; nu există boli ci doar bolnavi, întoarce-te înainte!, corpul este un templu locuit de Spirit. Și multe, multe altele. Cursurile ținute de ei vreme de zece ani erau structurate de Ion într-o logică utilă: alimentație, informație, energie.

Din acea zi, pentru aproape un decenie, am mâncat doar hrană vie. În acea perioadă mama mea, Rodia Tilianu, a scris prima carte de hrană vie din România: Bucătăria fără bucătărie. Majoritatea cursanților ELTA transcriseseră deja Hrana vie, minunatul tratat al lui Ernst Gunter, Viața maeștrilor – Baird T. Spalding și Manualul de astrologie – Heindel. La începutul anilor ‘90, astfel de texte circulau doar în copii dactilografiate sau manuscrise. Fuseseră traduse de oameni liberi în anii ‘60-‘70 și date din mână în mână. Majoritatea acelor oameni curajoși fuseseră arestați pentru asemenea lucruri. Puțini dintre ei au supraviețuit arestului sau anilor optzeci. Printre ei, Ion Dumitrescu, cel care a fondat Asociația ELTA Universitate, care avusese probabil șansa alimentației narurale. Prin ELTA, grupul de oameni îmbrăcați în alb reușeau să meargă din oraș în oraș și să țină cursuri de universalitate, cum le numeam noi pe atunci, de la care, direct și indirect conform unei estimări statistice obiective socotită pe-ndelete mult mai târziu cu o seamă de sociologi, mai bine de trei milioane de români știu și fac acum lucrurile alternative – alternative artificialului, altfel în acord impecabil cu viața. De la ei am învățat că diferența între chimia organică și cea anorganică este reală și are relevanță în cotidianul nostru alimentar. Întreabă-te pe tine: cum definești viața, din punct de vedere chimic?, apoi întreabă orice chimist, medic sau biolog dorești din categoria celor responsabili și conștienți și vei primi același răspuns: viața nu poate fi definită chimic, conform cunoașterii academice comun acceptate. Dar în sine, care este cu adevărat diferența între organic și anorganic? Ți se va răspunde cam la fel: practic, nu există o diferență reală între cele două, pentru că de fapt ambele sunt alcătuite din același tip de substanțe originare (tabelul lui Mendeleev), din energie așadar, pentru care energie oamenii nu au descoperit încă proprietatea fizică sau chimică de masă. Materia este astfel… nimic. Un nimic pe care îl putem simți cu orice simț, dar prin care, teoretic cel puțin, am putea să îl traversăm. Cu un corp la rându-i inexistent în parametrii percepției materialiste fundamentate științific. Dar care nimic, donat cu conștiență, devine intelligent.

Numele de hrană vie este curios. Pentru că nu este folosit de niciunul dintre cei care se hrănesc astfel. Alimentație natural, post, veganism, raw veganism, vegetal, crud, ovo-lacto-vegetarian, lacto-vegetarian, șamanic, isihast și câte or mai fi, această mâncare anormală (care nu se încadrează normelor, norme pe care le acceptăm din exterior; de la prima până la ultmia respirație, nu sunt inoculate seturi de valori desre felul de a fi al lumii și despre felul necesar al nostrum de a fi în lume, pe care nu ni le poate explica nimeni. De ce să mâncăm ceea ce ne face rău? De ce să încercăm să ne vindecăm cu substanțe ale căror efecte adverse sunt extreme de grave? De ce să stăm pe scaune care ne obligă la o poziție a corpului contrară bunei funcțiuni a sistemului nervos, limfaticf, circulator și osos? De ce să fim încălțați cu papuci cu talpa din material sintetic, creând astfel o punte între energia biologic a corpului uman și cea telurică? De ce să urmăm regulile unei școli ncare ne setează mintea pentru a trăi ca sclavi? De ce săm acceptăm de bună voi și să mai și dăm cu subsemnatul pe niște contracte de angajare sau proprietate care ne leagă pentru zeci de ani? De ce să trăim în cuști Faraday, așa ucm sunt contrucțiile de beton și fier? Sunt nesfărșite aceste întrebări, pentru că sistemul construit astfel este unul vicios) această mâncare așadar este numită în multe feluri. Numai hrană a vieții nu. Adică, alimentație potrivită vieții corpului uman. Confuzia este generată de cel mai banal și de aceea important amănunt care generează numele potrivit: hrana vie desemnează alimentele nepreparate termic. Celelalte, orice nume ar avea, orice feluri de substanțe ar folosi, rămân în domeniul alimentației tradiționale, câtă vreme presupun prepararea termică. Acest concept– tradițional, aduce un alt aport curios în bunul înțeles al hranei vii. Pentru că ea nu este tradițională, nu are cum să fie bună. Atenție! Hrana tradițională nu are referință în alimentația originară. Ce numim noi acum ca fiind tradițional este un amestec de obiceiuri generate în ultimiele două-trei secdole de lacunele multiculturalismului și globalizării. Practic, această istorie înseamnă delocalizare, denaturare, non-identitate. Frumos e că taman aceste efecte se întorc împotriva sistemei: dispare ego-ul, apare conștiența. Mentalul lucid nu se mai lasă păcălit de falsa libertate, d dreptul la propretate, de câștigul personal. Mai e o sintagmă aproape metaforică, care contribuie la aceeași confuzie: hranei vieții i se mai spune și alimentație alternativă. Alternativă la ce? Evident, la obișnuințele sociale, nu la cele naturale. De obicei confundăm natura naturală cu natura socială, adâncind puțul ignoranței când uităm (și asta se întâmplă cel mai frecvent) că omul și natura sa socială sunt parte a naturii naturale. Zilnic săpăm șa groapa asta de parcă am căuta comorile copilăriei într-o mlaștină infectă despre care ni s-a spus că e tărâm stelar. Același ni s-a spus este referința și argumentul ultim al tuturor, atunci când își apără un fel de viață din care se trezesc de-abia după… De la vorbele bunicii la cele ale bisericii, până la manualele de medicină și știrile irealității de la tembelizor, trecând prin platformele sociale virtuale și referințele tehnice de comunicare, acesta este cu adevărat argumentul a priori: s-a spus că.

Perioada urbanizării globale produce de aceea în continuare efecte pe care nu le putem prevedea, cu atât mai puțin să le conștientizăm și să le cuantificăm. Conform acestui fel de a fi al lumii lui s-a spus, întreaga viață nu facem nimic altceva decat să mutăm materia dintr-un loc în altul și astfel ne spunem că suntem civilizați. Civilizați manipulatori ai materiei. Dar prima regulă a naturii este totuși autoregenerarea. În fine, ăsta ar fi un alt capitoliu al arhitecturii pe care o structurez aici, în textura unor cuvinte care, pentru a fi înțeles practic, e nevoie să fie poetice pe alocuri, cum ar zice un caragiale postmodern. Subliniez: hrana vie înseamnă alimente naturale organice nepreparate termic. A o numi altfel este benefic, pentru că privează acest act cotidian de atributul obișnuinței. Norme, reguli, tagme, ordine, legi – preluate din exterior, ele sunt împotriva conștienței. Tot de la eltiști și apoi prin autoeducație am conștientizat că degeaba te hrănești cu viață în viață dacă nu ești echilibrat emoțional. Dacă vrei să faci acest pas, al hranei vieții, conștientizează obișnuințele tale și informează-te despre gesturile care le pot înlocui. Fii atent la întreg setul de obișnuințe ale cotidianului tău. Dacă te hrănești natural, dar emoțional ești dependent de acele obișnuințe ale unei anteriorități care își pierde originile în cele mai întunecate istorii ale conflictelor personale susținute de personaje dubioase dar care altfel țin primele pagini ale manualelor de istorie, ai toate șansele să ajungi la un ospiciu. Dacă emoțiile tale sunt transformate, dar energia este focusată prin atenția obișnuinței către lucruri a căror frecvență este diferită, bateria ți se va descărca imediat. Mai mult decât atât, degeaba ești viu, dacă noaptea dormi lângă un străin pe care prin absența minimului gest al respectului, ți-l transformi în dușman. Lipsită de obișnuința exterioară, viața devine prezent interior. Viața interioară donează cu sens existența (ex-essere, sic!). Obișnuință, tradiție, ritual, sunt cei trei pași de care, detașându-te, te repoziționează în prezență – propria prezență în continuitatea vieții. Atât viața aceea exterioară cu valențele manifestării pe care am putea-o numi simplu ca fiind arta nebuniei controlate, comparabilă cu asumarea unui compromis controlat în societatea actuală (e nevoie de un curaj aproape prostesc să trăiești în acest fel de lume exterioară), cât și în continuitatea veții interioare (pe care dacă am numi-o arta visatului fără să facem referire la structura materiei universului pentru a o înțelege ca fiind parte a aceluiași binom cu valențe +/-, pozitiv/negativ, feminine/masculine, materie/energie, undă/corpuscul, materie perceptibilă/materie neagră, cauză/efect, numele ei de viață interioară ca arta visatului ar fi de neînțeles). De aceea, autoeducația este minimul bun simț față de sine, pentru că în absența normelor avem curaj, în intimidate, să ne întrebăm ce naibii facem cu adevărat când dormim. Autocunoașterea începe cu o cercetare care este individuală, la scriptoriumul privat din biblioteca universală. Aici scriem jurnalul vieții, un instrument fabulous, alături de hrana vie, prin care putem determina echilibrul emoțional și informațional în rezonanță cu frecvența viului. În lumea omului, libertatea este limita asumată pentru a respecta libertatea celuilalt. Peniță lângă peniță, dar tu cu tu!, cum mai spunea Ion.

Tradiția împotriva vieții depășise deja sfera ambalajului și ieșise de multă vreme din rafturile laboratoarelor de cercetare. W. Reich fusese ucis, iar textele lui arse în public în 1954, în mai multe locuri în SUA – acel moment este sfârșitul evului mediu științific. Astrologii și numerologii mai erau folosiți doar în înaltele cercuri de putere ale unei lumi pe care niciunul dintre noi nu am acceptat vreodată să o parcurgem. JFK, ucis. Lennon, ucis. Culianu, ucis. Tesla, ascuns. Într-o asemenea înțelegere învățasem că diferența dintre proteina animală și cea vegetală este majoră și că singura proteină cu adevărat și integral potrivită corpului uman este cea a laptelui matern. Că, pentru a fi absorbită de corpul uman, protein trebuie descompusă în aminoacizi. Că aminoacizii sunt compuși enzimatici care se află în toate alimentele vegetale crude. Că, la peste 41 de grade, enzimele se transformă în reziduu. Că enzima este suportul vieții și că, fără ea, corpul degenerează. Că tradițiile obișnuințelor sunt conforme modelor și că moda se schimbă mai des ca șosetele. Și, ca și șosetele, sunt subiective sau țin de nevoi induse. Că ambalajul vinde marfa. Că un om înghite în medie o tonă de substanțe într-un an, pe care sistemul digestiv se chinuie 24/7 să le proceseze, ajungând în imposibilitatea de a le integra sistemului viu și chiar în neputința de a le elimina, organismul uman fiind nevoit să le depoziteze în straturi create artificial către exteriorul corpului dar și pe pereții tuturor vaselo și membranelor organismului, straturi susținute de aceeași energie biologică care susține sistemul viu. Că aceste depozite pot fi curățate, iar sistemul regenerat prin simpla folosire a unui aliment pe care de obicei îl aruncăm sau îl dăm animalelor: tărâțele cereale. Că ADN-ul poate fi reformulat mental, prin intenție și atenție. Că forța gândului e reală. Că, între diferitele tipuri de percepții posibile există și cele despre care putem decide a fi conforme unei vieți înalte – pe o cale care împlinește umanitatea. Că aceste tipuri de frecvențe funcționează conform unor legi ascunse de neoameni (li se spune, pentru a ne speria, oculte), hulite de societatea recentă. Că mâncarea gătită este împotriva vieții, la fel cum școala a ajuns să fie împotriva educației, iar biserica împotriva credinței.

În acei ani, cine nu mânca tradițional, cine refuza carnea, cine se hrănea numai cu ierburi, era înjurat, blamat, condamnat de societalul curent. Dacă vorbeai de astrologie, erai imediat catalogat ca fiind sectant. Dacă îți permiteai să povestești de tainele nescrise ale lumii, de textele sacre ale maeștrilor, de comunitățile care promovau viața, erai dus la nebuni. Iar asta continuă să se întâmple și astăzi, lucru pe care îl aflu de la tinerii adolescenți care vin la atelier și care, găsind oici o fărâmă de umanitate, povestesc lucrurile prin care trec. Diferența se manifestă acum prin planuri mult mai subtile, căci diferența între părinții lor și ei este uriașă în acea cuantă care relevă frecvențele inimilor. Am cunoscut zeci de astfel de oameni – copii duși la spital de părinți, părinți acuzați de copii, familii scoase din contextele lor profesionale sau sociale pentru că… nu mâncau cadavre. Prietenii oamenilor erau părăsiți de falșii prieteni.

Prima mea salată a fost una făcută de Rodia și de eltiștii care ținuseră prima conferință la Brad, Flori și Sandi. Rădăcinoase (morcovi și albituri), date pe răzătoarea fină, amestecate cu o maioneză făcută din ou crud. Uau, da! – povestea maionezei în românia anilor ’90 este una care merită consemnată distinct – mii de gospodine au descoperit brusc, că pentru a face obișnuita maioneză a salatelor tradiționale nu mai era nevoie să distrugă lipidele nesaturate ale gălbenușului, că dimpotrivă, era suficient să frece bine oul întreg cu o lingură zdravănă de muștar și cu ulei pus pe rând, câte puțin, până când pasta devine omogenă și se îngroașă, maioneză care a devenit unul dintre principalele feluri de mâncare ale celor care se hrănesc natural, bine asortată cu verdeață, condimente, usturoi sau altele potrivite bunului gust propriu. Prima salată așa a fost făcută: rădăcinoase răzuite, amestecate cu maioneză și lăsate vreme de o oră să-și stabilizeze gustul. Povestea gustului este, la fel ca și celelalte amănunte despre htrana noastră cea de toate zilele, una foarte important. În alimentația tradișională simțim câteva tipologii de gusturi: dulce, sărat, amar, acru și, mai nou, condimentat. Pe când, pentru cineva care se hrănește natural, unul dintre primele rezultate concrete este acela că gusturile se diversifică. Fiecare element al naturii are propriul său gust, pe care papilele olfactive și gustative încep să le perceapă, pe măsură ce ele se degroșează de lipidele saturate și toxinele care le îmbibă și fac imposibilp receptarea gustului (concret însă, a impulsului nervos, adică a energiei), către creier. Revenind la maioneza crudă, partea practică stă în faptul că albumina (o proteină esențială construcției sistemului osos și muscular), rămâne solubilă și poate fi astfel absorbită și folosită de organism pe când, dacă oul ar fi preparat termic, albumina din albuș s-ar transforma în proteină de schelet, care nu are aport de creștere sau întreținere, ci de depunere, pentru că ea nu mai poate fi sau poate fi descompusă cu costuri energetice uriașe pentru a fi absorbită, rămânănd practic un lipici calcinos care se depune pe suprafața oaselor și pe ligamente; de aici până la coxartroză nu-s mulți pași pentru un adult.

Încă mâncam pâine coaptă – pită neagră, cum îi spuneam noi în Ardeal, pe care abia după vreo trei ani am eliminate-o din alimentația cotidiană. În prezența amidonului (conținută de toate făinoasele albe, substanță cunoscută și sub numele de lipici de casă), organismul nu are cum să digereze, să absoarbă și să elimine în timp util alimentele. Amidonul este bun la lipit, nu la hrănit. Din făina albă, amestecată cu apă și cu sare se face și o pastă foarte bună pentru modelat, care poate înlocui plastelina făcută din lut și lipici (eventual amidon), care, la rândul ei a fost înlocuită de comercianți cu plastelină sintetică, făcută din petrol și pe care pruncii, așa cum obișnuiesc ei, înghițind-o pățesc te miri ce baiuri prin corpurile lor neprihănite. Ori, când digestia depășește timpii reali de procesare, organismul în ansamblul lui devine acid. Normalitatea sa biologică este de neutralitate – pH neutru. La fel se întâmplă și folosind zahăr alb și lipide saturate (uleiuri vegetale și grăsimi animale preparate termic, inclusiv gălbenușul de ou). Un organism acid are potențial cancerigen. Celula canceroasă nu există în medii echilibrate, cu pH neutru sau ușor bazic. Pentru a viețui în acel echilibru, nu trebuie să facem nimic altceva decât, într-o primă instanță, să nu mai facem. Adicătelea să renunțăm să mai băgăm în burtoi hrana cu care suntem obișnuiți. Apoi, folosind tărîțele cereal și alimentele locale sezoniere, organismul uman se poate reface complet într-o marjă de maxim șapte ani, cât e durata de viață a celulelor lui. Evident, cum spuneam și mai sus, alimentația nu este singura condiție necesară. Mai ales înțelegând hrănirea, prin a o reduce la simpla remarcă, că este gestul prin care luăm ceva din exterior și îl vârâm în interior. Această simplă determinare arată importanța tuturor frecvențelor percepute de noi, nu doar prin gust și hrănire, ci și prin miros și respirație, văz și culoare, sunet și ascultare, simț și mângâiere.

O mare problemă apare pentru alimentația pe timpul iernii. Este o problem recentă, pentru că până acum câteva decenii, fiecare casă avea cămară, pod, pivniță. Recent, alternative de a deshidrata alimentele natural pare a fi cea mai eficientă. Saramurile în care se mai conservă alimentele pentru timpul iernii nu sunt taman potrivite, deoarece sarea obișnuită este un mieral greu de eliminate de corpul uman. Și nu mai este necesară pentru a da gust unor rețete care ies din tipologia celor patru papile. Iar povestea iodului din sarea alimentară este bună pentru copiii care cred că vaca e mov. Vrei iod potrivit ție? Mănâncă nuci. Crude și nesărate.

Gustul acela complex, ușor amărui, dar dulceag-acrișor, condimentat suav cu verdețuri de-ale noastre, pe care îl avea prima salată, este primul gust al vieții conștiente din gura mea și apoi din trupul meu. De atunci, pentru bună parte din următorii 20 de ani, gustul vieții a devenit bunul gust de a fi sănătos, energic (sistemul digestiv consumă în medie 60% din energia alimentară doar pentru procesare – cu cât e mai denaturată sau toxică hrana – lipsită de aport energetic, cu atât mai mult sistemul digestiv scade randamentul absorbției, absorbind energia necesară digerării unor substanțe nepotrivite din alte sisteme ale corpului pentru a duce la capăt procesul digestiei), energie care mi-a permis și îmi permite să lucrez constant, zi de zi, de peste zece ani, pentru a aduce atelierul de carte în poziția în care a ajuns. Și am făcut asta singur.

Majoră a fost și experiența gustului primei bucăți de cadavru mâncată după mulți ani – gustul cadavrului asortat cu condimente care au rolul de a anula acel iz al morții. Dar nu prea reușesc să o facă decât pentru cei care au cerul gurii înnorat de toxine și căile respiratorii lipsite de inspirația vieții. E cruntă experiența olfactivă a unui om care folosește hrana vie: în alimentația publică, sunt foarte puține locuri unde se prepară hrană crudă sau unde nu se folosește carnea. De la magazinele alimentare, piețe și restaurante până la bucătăriile private, cine se hrănește natural simte mirosul de putrefacție. Am încercat să argumentez public, să conving prieteni sau cunoscuți că s-ar putea să le fie mai bine cu hrana vie. Fără succes. Cel mai trist a fost în momentele în care, știind despre cei dragi că dacă ar fi făcut această schimbare minoră în viața lor, ar fi putut să supraviețuiască unor boli, dar că nu au făcut-o din obișnuința crasă de a mânca “tradițional”… Am încercat să conving, până când mi-am dat seama că argumentul ține de condiția vieții, nu de atributele exterioare și am început să le spun celor care se mirau că eu, un vlăjgan de 80 de kile la vremea aceea, pur și simplu nu mâncam carne pentru ca așa mă simțeam bine, pentru că pur și simplu nu îmi era poftă, pentru că astfel sunt în deplinătatea puterilor și că energia vie îmi alimentează templul pentru a găzdui și lucra lucrări pe care, în condiții ale normalității impuse, tradiționale, nu aș putea să le fac. Așa a fost și cu doamna vieții mele. Întâi i-am făcut o maioneză cu usturoi, pe care am mâncat-o împreună și abia apoi i-am povestit despre și arătat diferența dintre mâncarea preparată termic și hrana vie. De atunci, de vreo șase ani, cu maioneza-n sus și-n jos. Mai facem zilnic un sos roșu din ardei, roșii, sfeclă sau alte legume de culoarea asta, pastă de fructe, cremă de brânză, prăjituri și dulciuri natural crude. Haideți să fim sinceri: fiecare dintre noi, mâncăm ceea ce mâncăm pentru că așa suntem obișnuiți să facem. Și că știm aproape nimic despre ce băgăm în noi.

Sunt prietenii, aceia ai copilăriei, singurii, pentru fiecare dintre noi, pe care îi avem de la început până la sfârșit. Ei m-au ajutat să trec prin cele mai grele momente, ei mă susțin să continui, ei mi-au dat șut-în-cur la momentul necesar pentru a face un pas-‘nainte. Atunci când îi pierdem, avem referință despre felul de a fi al lumii. Atunci când îi recâștigăm, avem confirmarea că faptele noastre sunt corecte. Ritmurile ciclice ale vieții fiecăruia dintre noi parcurg acești pași. Oamenii cu care poți discuta despre ce mănânci la fel de serios ca și atunci când vorbești despre Kant, Biblie, fotbal, bani, sunt de neprețuit. Cu cât se îndepărtează mai mult unii de ceilalți, acești oameni devin referințe ale corectitudinii propriilor fapte. Și mai sunt și prietenii pe care drumul ales ți-i aduce alături. Ovidiu B., Florin M., Marius S., Cristina A., Călin T., Cosmin M., Dan S., Adi L., vă mulțumesc!

La 21 de ani am decis să urmez o facultate. Eram în deplină prezență interioară dar, mi se părea mie, nu știam nimic despre oamenii care nu ajunseseră la acele lucruri simple pe care eu avusesem șansa să le experimentez déjà și despre care nu înțelegeam cum trăiesc, cum e cotidianul lor concret, tehnic și emoțional. Voiam să trăiesc o vreme cu ei. Printre ei. Să le înțeleg viața. Apoi să continui frumoasa aventură a vieții alături de prietenii oamenilor. Drumul prin lume a durat șapte ani. Ani în care am început să mănânc gătit termic. Să diger cadavre înmiresmate. M-am îngrășat. Ajunsesem la 110 kile, aproape cât porcul cela. Au apărut primele arsuri digestive. Primele dureri de spate. Somnul nu mă mai odihnea. Durerile crunte de dinți și apoi de cap au început și ele. Am terminat o facultate (filosofia, la Cluj) într-un fel mizerabil de a trăi și am început o carieră în mass media, respectabilă pentru ceilalți. Jurnalist. Credeam că acela ar fi fost drumul care m-ar fi ajutat să mă întorc la mine și să îmi găsesc rostul în lume. Intrasem în ruliul vieții. Valurile mă izbeau, zidurile care până nu demult mă protejau se prăbușeau acum asupra mea. Am început să beau. Am avansat astfel și în carieră. La pahar, în rândul lumii nerânduite, multe spețe devin legi promulgate în interes personal. Am ajuns la București, într-un mediu profesional care aparent mi-ar fi oferit tot ceea ce mi-aș fi dorit și față de care aș fi putut să nu doresc nimic mai mult. Mi-am dat seama că acel nimic era prea mult. Că nu pot să schimb ceea ce era de neschimbat. Că, mai mult de atât, nu mă pot reîntâlni pe mine, acolo. Am demisionat. Apoi, într-o dimineață mi-am amintit de un copil puternic, un prunc blond cu ochii de albastrul seninului, pe care parcă îl cunoscusem cândva… M-am uitat în oglindă și am văzut un tânăr-îmbătrânit, un om știrbit, un corp umflat. Am scris: m-ai născut blond, mamă, înalt și mândru de li se scurgeau zeițelor ochii în frunze umede de roua mea,/ acum sunt cărunt, gras și știrb, mamă/ și nu mai găsesc calea către odaia de la țărm./ m-a învins orașul iar urletele animalelor sunt geamăt de durere, aici/ taina lupilor este la zoo iar zeii care ne conduc sunt ofițeri cu măști./ m-a biruit orașul, înger umil, supusul cu frânturi de brațe.
Atunci, am știut că am pornit pe calea către mine. Din acel moment am reînceput să trăiesc. Lucrând zi de zi, am reîntregit puterea omului. Am divorțat. Mi-am dat alți ani pentru a-mi regăsi zâmbetul și liniștea somnului, pentru a recunoaște arta visatului și postura cercetătorului în câmpul necunoscutului, necunoscut care de câteva decenii cuprinde o mare parte a acestei fărâme de univers. Nu aș fi reușit fără hrana vie. Am pătruns pe calea discipolului – autodisciplina. Am reformulat mental principiile vieții, principia pe care altfel le regăsim în majoritatea textelor antice păstrate și care în ultimul deceniu sunt confirmate și chiar demonstrate de descoperirile biologice, fizice, astrofizice, chimice, psihologice, psihiatrice, arheologice și mai ales cuantice. Am renunțat la setul de obișnuințe pe care viața traită dinafară înăuntru mă obliga să le accept, căci depindem de teamă și de nevoile generate artificial de această exterioritate în ansamblul ei. Am decis să nu mai consum energia personală în pornografia publicitară, în deșănțarea dezavuată a fricii de propriul fel de a fi, a imposibilității de a comunica pentru și cu celalalt altfel decât ca și cum ar fi cel mai important dușman al meu.

Am ales să mă reculeg în liniștea unui meșteșug, cel al hârtiei, al cărții și luminii. Am învățat în această lucrare că prin fibrele plantelor lumina astrală pătrunde în tainele pământului, că lumea omului este compusă din paste și fibre, că nicio carte nu e nescrisă, că fiecare dintre noi suntem pe o cale care ne duce la găsirea textului interior ori la pierderea lui până data viitoare… Dacă acum 20 de ani îl veneram pe Eliade, acum îl recitesc pe Culianu, după ce am parcurs textele maeștrilor și filosofia occidentală.
Au fost ani în care nu mai puteam să fac aproape nimic dintre lucrurile spuse în fugă mai sus. Dar pornisem pe calea reîntâlnirii cu acel copil.

Ceea ce se întâmplă astăzi pe Pământ nu are alt nume decât cel al nenumitului. Priviți imaginile din jurul vostru. Când ați văzut ultima oară un copil zâmbind în deplinătate? Vedem doar copii îndepărtați de lângă mame, de sclavii unui sistem morbid, în numele unei instituții educaționale artificial, cu origini militare; mame îndepărtate de puii lor, cărora contextul social le interzice sau le face prea greu alăptatul, nevoite să muncească pentru a-i hrăni, în numele unui sistem global alimentar care inoculează în fiecare substanță controlată particulele morții, ale alienării, ale bolii, ale tristeții; tați transformați în animale sau roboți pentru că teama inoculată în fiecare viziune a vieții lor le-a ucis visul; oameni liberi arestați și torturați. Natura interzisă în ansamblul ei omului. Să vă fie rușine!

Poate că ar mai fi de scris multe din povestea unei fărâme de om care se joacă pe țărmul aleator al insulei zburătoare, pe lângă care pigmei, druizi, preotese, războinici, maeștri, eroi și morminte traversează spațiul vast al inexistentului. Povestea din ex-essere este mult mai amplă, presărată și cu momente întunecate. De multe ori, apusul a fost cumplit pe tărâmul incert, unde înghețul succede înfloririi, iar fructul hrănește uneori șarpele, singurul dintre toți care a reușit să traverseze de câteva ori perimetrul muntelui de sub insulă. Povestea prietenului cu care am ales să locuiesc acest teritoriu este pierdută în paginile manuscrisului postat într-o singularitate. Ca și mine, el a ales să viețuiască aici pentru a proteja acest tărâm fabulous, pe a cărei hartă am ars-o în prima seară a reîntâlnirii noastre, la focul pe care îl aprindem în fiecare noapte pentru a ne veghea domeniul frecvenței. La fiecare răsărit ne despărțim, pornind pe potecile ascunse în căutarea înfometată a lucrurilor noi pe care roua le aduce de la celălalt țărm pe pământul nostru. Am fi putut să locuim în aceeași colibă, dar stăm pe cele două fețe ale versantului, într-o viziune holistică. Scrierea aceasta va continua într-o vreme în care marele ciclu al primei perioade de traversare a continentului norilor descoperit de Magelan se va încheia. Hârtia este déjà făcută. Toate cărțile sunt scrise. Curând.

Pe când aveam 14 ani, mama mea și-a întâlnit partenerul de călătorie, Vio. Împreună, s-au alăturat celorlalți din ELTA și au lucrat în ordinea tăcută a faptelor conștienței și în absența nevoilor, ei funcționând cu toții ca un organism complex în care fiecare celulă este conștientă de sine, discret și amabil. Le mulțumesc pentru libertatea pe care mi-au oferit-o. Prețul ei, atunci când am fost în atenția aplicată, a fost doar pierderea unei vieți banale. Au mai trecut alți ani, în care am continuat calea aceasta. În care a apărut partenera vieții mele, într-o bună dimineață de primăvară. Care i-a născut pe cei doi fii ai noștri. Pe primul, la spital. Pe al doilea, acasă. Pe ambii îi hrănim natural. A găti, a te găti, a fi ordonat, a urma disciplina armoniei, a lucra în autocunoaștere este setul de valori care ne coordonează cotidianul. Sunt înconjurat de zâmbetul vieţii şi al prietenilor, împreunăm cu prietenii oamenilor, alături de care continui această frumoasă călătorie. Calea este este a inimii.

Citind ce am scris despre noi, Vio zice: ești cam patetic! Am izbucnit împreună într-un râs zgomotos, iar razele diamantelor cu care șlefuiam podelele corăbiei au început să tremure. Acum suntem pe o potecă tainică, unde nu avem de ce să tăcem sau de ce să vorbim. Râsul copilului și lacrimile Mamei sunt singurele sunete care însoțesc simfonia stelară, punctată de dialogul trilurilor cuantice ale păsărilor care renasc din propria lumină. De aceea am ales ca, tăcând, să scriu. Vor fi efecte. Dar și rezultate. Prieteni, cunoscuți și parteneri vor spune că am luat-o razna. Da, practic arta nebuniei contreolate! Ea îmi permite să continui visul. Ceea ce vă doresc și vouă. Înainte de a judeca o exterioritate, aminitiți-vă doar ca plătiți în fiecare zi cu prețul vieții voastre și al vieților copiilor voștri pentru a avea o budă la purtător. Merită?

Pasărea care renaște din propria lumină și Cealaltă, care renaște din oglinda luciului apei, sunt simbolurile minții și inimii. Prin ele, metafora omului este desăvârșită. O regăsim în toate culturile și civilizațiile, ca mituri originare. La fel, în toate părțile și vremile lumii, povestea și actul povestirii sunt o practică esențială. Și, ca în orice poveste, și în aceasta există părți urâte și părți frumoase. De unele ne bucurăm, de altele râdem. Căci fără umor se alege praful de tragedie! (Ion). Oricum ai lua-o, de-a râsu’ sau de-a plânsu’, aceasta, a unui sfert de secol de viață cuprinsă în câteva rânduri, este mai puțin important decât a ta.

2 Comments

Tu ce crezi despre acest subiect?

Adresa ta de e-mail nu va fi publicată.

Wishlist 0
Open wishlist page Continue shopping